Putine lucruri au ramas autentice in Romania, iar Viscri pare unul dintre ele. Am ajuns intamplator aici, directia noastra initiala fiind alta, dar cu placere si mult interes, am hotarat ca este un loc perfect pentru cateva zile de liniste.

Am luat-o pe mama de brat si am pornit la drum. Noi doua fete cucuiete. Planul nostru initial era sa plecam din Bucuresti oe la 2-3 si sa petrecem dupa-amiaza in Brasov. Dar cum planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ, am reusit sa plecam din Bucuresti la 7 seara. Drumul a fost usor, foarte putine masini avand directia munte. Cred ca am fost un sofer norocos, caci toata lumea a fugit weekendul asta la mare, canicula,ce sa-i faci?!?

Am mers destul de incet avand in vedere ca de la mama mostenesc raul de masina (miscare) si speram totusi sa mancam ceva pe fuga in locul in care mi-am petrecut aproape toate iernile copilariei, Brasov.  Nu ne-a iesit. Era deja 9 cand am ajuns acolo, asa ca am continuat drumul inspre Viscri.

Inainte sa plec am citit un reportaj facut de "Gandul" despre Viscri si drumul pana acolo. Numai cuvinte de lauda pentru acest loc, mai putin despre drum, titlul suna cam asa: "cum mi-am rupt masina pe urmele Printului Charles", scris candva in 2015. Mi-am zis, eh, siiigur au asfaltat drumul pana acum, e 2017, ce naiba. Am luat dn13 pana la Dacia si de acolo am facut dreapta spre Viscri. Cand am intrat spre Dacia, gropile pareau acoperite, asfaltate, si mi-am zis ca pana la urma am avut dreptate. Pana in punctul in care am facut dreapta spre Viscri. Ei bine, acolo, chiar este un drum de tara, din praf, pietre si multe gropi. Ultimii 7 km pana la destinatia noastra, parcursi la 11 noaptea, au fost chiar de groaza, buburuza mea se zdruncina si hurducaia din toate incheieturile, cu toate ca mergem cu 20km/h.

Totusi, la Viscri 125 unde ne-am cazat, am fost asteptate pana la ora aceea, cu intelegere, spunand: "Da, din pacate drumul este foarte prost". Dar se pare ca acest lucur nu este un impediment pentru turisti, pentru ca m-am trezit sa gasesc foarte multa lume aici, in aceasta oaza rustica.  

Ne-am plimbat prin acest sat parca uitat de lume, unde oamenii sunt simpli, calzi, primitori si saritori, unde casele sunt ramase in alte timpuri, unde mancarea este absolut delicioasa si aerul foarte curat. 

Am vazut casa fierarului si locul unde acesta lucreaza aproape in continuu, indifierent daca afara sunt -10C sau 38C cum au fost ieri. In afara de potcoavele pentru cai face si balamale, sobe sau burlane de scurgere pentru case. Oameni simpli, muncitori...

In traseul nostru cu caruta am vazut imprejurimile si am vizitat stana. Am stat de vorba cu Nenea Inea care mana caii carutei si povestea de cum este viata la tara. Cu bune si rele, cu multa munca, poate prea multa uneori, cum satisfactiile muncii lor uneori se lasa prea mult asteptate, cum un litru de lapte de vaca vandut catre fabrici este cumparat cu 90 de bani, (0,9 lei) si cat de multa munca este depusa pentru ingrijirea vacilor. 

Am vizitat si casa Printului Charles, de fapt curtea si sala de mese. In camere nu am avut voie sa intram. Arata fix ca oricare alta curte de pensiune, curata, ingrijita si extrem de simpla. Poate putin mai rece, pastrand probabil putin din personalitatea rece de britanic a printului.

Toate pensiunile aici poarta numele de Viscri urmat de numarul casei. Puteti alege sa mancati si in afara pensiunii unde va cazati, pentru ca exista locuri unde servesc doar mancare sau cafea sau socata.

Si daca va cazati la Viscri 125 neaparat sa gustati din preparatele, din toate preparatele, doamnei Vio. Doamna Viorica ne-a alintat cu bunataturi de cand am venit si pana am plecat. 

In ultima zi petrecuta in Viscri, am vizitat biserica fortificata, si am fost surprinsa de frumusetea ei. Mica, intima si puternica, troneaza pe un deal in centrul satucului, mandra ca ani de-a randul si-a protejat locuitorii. Lucru pe care il face si azi, caci prin existenta ei, da turismului local o urma de speranta ca lucrurile pot fi mai bune pentru locuitorii acesti satuc si adevereste cateva sute de ani de istorie. Interiorul bisericii este atat de vechi, incat iti este teama sa nu se rupa bancutele tocite de vreme, daca te asezi, iar orga inalta minuneaza fiecare turist care trece ii pragul.

Dupa amiaza am plecat prin curtea din spate a pensiunii pe o carare in padure care duce catre casa caramidarului. Dupa o plimbare de maximum 15 minute, ne-a aparut in cale, o casuta mica, cu un acoperis extrem de frumos, iar la umbra casei se vedea stand  la umbra pe iarba o mana de oameni. Imediat ce am salutat, un barbat mai in varsta dar vioi rau, a sarit in picioare sa ne intampine. Nea Gheorghe, plin de glume si de voie buna, ne primea in curtea casei lui si ne invita amabil sa ii cunoastem familia. Oameni veseli si primitori si calzi, care ne zambeau bucurosi ne-au urat "bine ati venit" de m-au facut instantaneu sa ma simt ca in curtea bunicii. 

Ne-a Gheorghe ne-a povestit cum stie meserie de la bunicii lui, cum a fost plecat din tara si chemat inapoi pentru a reinvia satul, caci prin munca lui, nea Gheorghe, a ajutat la reconditionarea multor case din zona, iar prin Fundatia Printul de Wales, are de lucru tot timpul. 

A fost cea mai placuta vizita din plimbarea noastra. 

In concluzie, weekendul la Viscri a fost cea mai buna alegere pe care as fi putut sa o fac pentru un weekend linistit in care am invatat multe lucruri interesante despre unele meserii care par a fi sterse din vietile noastre de oraseni. Dar ele inca exista si pun mancare pe multe mese, in multe familii, mai ales la tara. 

La Viscri 125 ma voi reintoarce, curand, sa ma bucur de liniste, aer curat, mancare sanatoasa si de hamacele din fundul curtii unde cu siguranta ma voi delecta cu o carte buna. 

Puteti vedea si un video AICI.