Sunt pe terasa si ascult. E liniste deplina. O liniste pe care candva mi-o doream, aici in centrul Bucurestiului, acum, e o liniste care ma sperie. 

Ma trezeste din ganduri, din cand in cand, cate o sirena de politie sau ambulanta, si mai cutremurator, pentru ca la fiecare sirena ma gandesc ca a mai aparut un om bolnav. 

Duminica, in general, era liniste pe aici... azi mi s-a parut o liniste galagioasa, sparta totusi de rasete de copii pe strada. Am sarit de pe scaun sa ma uit. Copii cu trotinetele la plimbare cu parintii!!! Cum? 

Traim ce nu credeam vreodata ca voi trai! O perioada cumplita, dureroasa, din toate punctele de vedere. Oricum ar fi, singuri putem face ca totul sa fie mai bine pentru copii nostri. 

Cativa, inca ne expunem, voit sau de nevoie, dar cu speranta ca ceea ce facem noi ii ajuta, ii deconecteaza, macar cateva minute pe cei izolati. Dar nu mergem la plimbare, nu! Si noi in restul timpului suntem izolati, speram si ne rugam sa fie bine! 

Duminica. E liniste. Si doare. Doare pentru ca maine chiar poate fi mai rau. Pentru noi toti. 

Duminica. Ma rog pentru copilul meu, pentru familia mea, pentru noi toti! 

Duminica. Va rog, stati acasa!